Și pentru că tot a fost adus în discuție scenariul, vizualizați mintal unul care să contureze esența ZDROBITORULUI.
Suntem un observator tăcut și invizibil. Într-o cameră simplă, ușor luminată. Un birou, un pat lângă perete, un dulăpior cu un desen lipit pe el și niște jucării pe jos atinse curios de către un copil. Cel mai probabil jucăriile sunt destul de noi, poate un model inovator ieșit pe piață, întrucât copilul nu își dă seama cu ce să înceapă sau cum să le potrivească, dar totuși e fascinat și zâmbește. Continuă să contemple inocent... E singur în camera ușor luminată. Ai lui sunt plecați, doar e și el băiețel mare acum și pare să se descurce de minune și de unul singur.
Ca să îi întelegem curiozitatea micuțului în legătură cu noile jucării, ar fi ideal să aruncăm o privire aspura lor. E mai mult un ansamblu de piese din lemn cu desene colorate și îngrijite pe fiecare bucată. Toate piesele sunt legate între ele sub forma unui trenuleț, fiecare având la fiecare capăt un mecanism de prindere de celelalte (Nu vă gândiți la inginerie japoneză - e un șnur roșu cu o biluță la capăt care se leagă printr-un nod de alt șnur cu biluță la capăt și tot așa)
Prinzând șnurul roșu despre care aminteam, copilul începe entuziasmat să combine piesele, care așa cum arată o hârtie mare ca de pergament, trebuiau să fie la final aranjate într-o anumită ordine. Ar fi o
Lumina din cameră devine difuză, copilul știe instinctiv că ceva rău urmează să se întâmple și se trage înapoi de lângă jucării, aerul parcă vibrează, colurile perceptibile își pierd saturația, totul pare un moment de slow montion ca în filemele lui Tarantino. În aerul ca o coardă tensionată de chitară se conturează ceva în spatele micuțului: un ciocan. Da, exact, un ciocan precum cel din trusa de scule. Ciocanul e din ce în ce mai aievea și face aerul să vâjâie parcă purtat rapid de o mână sigură. Traiectoria lui are o singură țintă. Nici nu ai timp să închizi ochii o dată și ciocanul lovește tangențial capul celui mic. Nu în tâmplă, nu în mijlocul capului să-l lase mort pe jos, nu, doar tangențial, zburând cu muchia lui rugoasă și rece câțiva centimetrii pătrați de scalp.
Descrierea de sus e facută pe larg, momentul se petrece în mai puțin de o secundă, după care liniștea se tulbură. Copilul plânge mai întâi, apoi țipă de frică, apoi urlă de durerea necunoscută, dar mușcătore din spatele capului. Ciocanul nu mai e, doar un copil intins pe jos, care nu mai are nici forță să plângă... E doar o masă inertă de carne care încă mai respiră. Mi-e groază să mă gândesc la ce se va întâmpla cu el... Momentan încă mai respiră...
Sper că nu v-am făcut să vomitați prea tare, dar am gasit o analogie cu povestea micuțului zdrobit. Fiecare din noi e, sufletește, un puști și fiecare are câte un moment în care e pus în situația de a învăța ceva nou și de unul singur. Reușita e grea, mai ales când te pălește ZDROBITORUL. El nu încurajează, nu susține, nu tolerează, nu oferă sprijin și nu te lasă să înveți din greșeli, el ZDROBEȘTE! Feriți-vă, deci, de ZDROBITORII visurilor voastre și mai ales... nu deveniți voi ZBROBITORI.
Toate bune! :*
